cântec negru

Ce mai rămâne
atunci când
mintea ți-e franjuri
și n-ai brațe să te legene să dormi când altele
te trag
între ziduri
și
ce
când totu-i moloz
și tu ești moloz
și ești departe
iar eu scriu
cu ochii închiși
pentu alți ochi închiși
cu ură
și milă

pentru că
între zidurile astea
sunt a tuturor și sunt
în primul rând
a mea
păpușă și vrăjitoare
confuzie și atracție

cu ochii închiși
pentru alți ochi închiși

ce mai rămâne
și ce a fost
un cântec negru suflă
prin mintea mea
făcută franjuri
și un țipăt scurt
muribund
la final
și degetele subțiri
ca niște ace
zgâriind ceva pe sticlă

meteoriți

Aș fi vrut să fiu și eu
o asiatică frumoasă,
să mă fotografiezi nud, alb-negru,
pe-o plajă părăsită sau pe o stradă
îngustă
luând de mână
vreun străin,
să-mi surprinzi cele mai
îndrăznețe
contorsiuni,
o asiatică micuță în chiloței albi, cu șuvițe
rebele și-ntunecate
peste ochi sălbăticiți,
cu gura mică șoptind
numai haik-uri
pe un fundal bântuit,
 să fiu eu
muza ta nimfo care să te-mpingă
spre paparazzi, să afli și tu
cum e să fii expus
ca un specimen mic și urât
pe o masă de disecție,
să intrăm
împreună
în pușcărie
pentru
indecență publică,
să ne iubim
printre șobolani
ca niște șobolani
ce suntem, adevărații supraviețuitori,
acum când
s-au deschis ușile
tuturor sanatoriilor
și umblă nebunii pe străzi
și urlă
și scuipă ce-a mai rămas sfânt
tocmai acum când de acolo sus
din cerul thriller
au început să se prăbușească
Orionidele.

sophie

Hai să recunoaştem, Sophie, obsesiv confesivă cum sunt
eu nu spun niciodată totul până la capăt
pentru că-mi place să păstrez
puţină radioactivitate în creierul meu zbârcit şi încântător,
ceva care să-mi zgârie cu unghiile adânc, noaptea, pieptul,
da, Sophie,
sunt de-o monstruozitate desăvârşită
şi chipul meu
se suprapune
pe oasele feţei tale zdrobite, mimează
teroarea şi umanul, extazul
în mâinile lui
transpirate şi puternice,

hai să recunoaştem, Sophie,
nu te voi învinge niciodată, aşa cum ai crescut,
nenorocită
ca o tumoră, pe sub tot ce era încă necontaminat,
nu te voi putea ţine
închisă
mai mult decât câteva zile, privind
cum ţi se stinge lumina şi ochii îţi devin
camere de ospiciu,
frumoasă cum eşti, Sophie,
cu tocurile tale
adânci
până în iad, cu tocurile care mă poartă
pe străzile astea încinse, prin cartierul ăsta
murdar şi la fel de bizar
ca prin 2000, când mă temeam
să ies din casă după lăsarea întunericului,

după lăsarea întunericului, îmi spun acum,
ce diferit şi minunat arată totul
pe întuneric, te iau de mâini
şi fugim
să colorăm în roşu asfaltul, un roşu
fantomatic, jumătate tu, jumătate eu,
de parcă aşa
aş putea face puţină lumină
în tot dezastrul ăsta,

da, Sophie, eu sunt tu şi
chipul meu se întinde
aşa frumos pe oasele feţei tale
zdrobite, păpuşa mea
teribilă, nimfa mea
întunecată,

hai să recunoaştem, Sophie, tu nu exişti
aşa cum nici eu,
nu.

zona 0.1

Minim 30 de cm distanţă
ca să creez un confort psihic,
tot timpul în capsule
care mă proiectează
dintr-un spaţiu
în altul, dintr-o dimensiune în alta,
oameni noi şi fiecare
cu paraziţii lui, cu memorii afective
derulându-se pe ecrane nocturne
şi tot ce mă salvează
e cutia asta mică în care suntem doar noi doi,
fluizi, prinşi într-o luptă roşie,
devenind compacţi,
cu amintirile suprapuse şi comun
acceptate,
mirosind a plastic ars,

un fel de fiasco
în care încercăm să ne albim inimile, aproape
scurtcircuitându-le,
un dans din care
nimeni nu iese îmblânzit,
cu ochii limpezi, cu sângele
perfect curat,

minim 30 de cm distanţă
ca să păstrez
un cerc intim, incoruptibil.

darko

Noi, cei cuprinşi de sevraj
şi
de magia oraşului,
 cu crâşmele lui  negre şi hieroglifele fiecăruia
de pe zidurile toaletelor
şi marile
revelaţii înecate în vomă,

noi, tinerii nocivi şi pervertiţi,
refugiaţi
în găuri
de vierme
călduroase
în care ne pierdem şi visăm
cu cruzime,

din care ne târâm apoi seduşi
de analgezia imaginarului
direct
cu ţestele în pereţi, crăpându-le,

căutând disperaţi
măştile acelea hidoase
de oameni,

noi, torţionarii
celor pe care îi iubim
şi nu-i iubim
intrăm
ca nişte căpuşe în inimile
tuturor
şi rămânem.

optimistique-moi

Acest microcosmos al nostru

pentru care

am părăsit lumea şi cele sfinte,
unde dinţii ascuţiţi, metalici,

au devenit
inutili,

unde ne-am refugiat
pervertiţi şi nocivi
să ne albim sângele
şi memoria,

această cutie
neagră
unde soarele e un glob disco
şi frica
îşi retrage curelele din jurul plămânilor
şi respiraţia
nu mai doare,

da,

această dragoste în care ne mişcăm
despuiaţi şi copilăroşi,

dragul meu,

e singura salvare a noastră.

switch

O să rămân o vreme aici,

cu capul descusut  în palme, 

şi cineva o să se joace cu întrerupătorul,

şi o să treacă mult timp

până o să-mi revin.

Nu mă aştepta, sunt într-un loc
în care nu mai am nevoie de carcase, şi e o muzică bolnavă
pe fundal, un frig care intră în mine
şi conservă toate părţile sănătoase,
ziduri moi de care mă lipesc
ca de barba ta lungă de sălbatic şi doliu,

niciun om şi nicio apropiere,
un somn alb de ospiciu şi
o hologramă care-mi ţine de urât
în minte,

nu mă aştepta,

sunt egoistă,
sunt rea,
sunt ce ai ales.

21.jackpot

Doar 21 de ani şi simt deja că-mi ajunge.
 Cu toate astea
învăţ să-mi rezist, să nu mă zdrobesc
sub maşini, când alerg prin oraş,
urmărită de o boală imaginară.

Nu mă poţi învinovăţi de nimic,
eu iubesc tragic şi dau dracului la fel de uşor pe oricine
îmi greşeşte. Simt pericolul cum simte
câinele omul rău prin aer
şi fug spre el
să-l îmbrăţişez ca o capcană. Tandru
şi  până la sânge.

Nu pot opri asta. Cineva mă loveşte cu pumni furioşi
în plex, în stomac, apoi suflă în gura mea ca într-o pungă de hârtie
până se calmează totul.
Mâine o să o ia de la capăt,
aici, în colţul ăsta de întuneric unde
fiara care a crescut pe dedesubt suportă pentru mine totul.

Oricât aş ţine ochii închişi,
senzaţia asta nu o să dispară.

 Dinţi de şobolan scârbos îmi
rod circuitele minţii, cândva
o să-l mănânc şi eu pe el.








.

exhibit no.1

Ce o să mai rămână
din noi,
iubitule,

oase, păr şi unghii
aşezate după frumoasa
geometrie  a morţii,
poate un volum de poezie bună,
citită cu voce tare, brutal, după un pahar de absint
şi un pachet de kent rusesc, în nopţile negre
ca filmele lui kubrick în care
ne-am văzut feţele desfigurate  şi am învăţat
să le iubim,

câţiva oameni în care am avut curajul să credem, care ne-au făcut
să ne fie ruşine cu dramele noastre mici,
de la care
am învăţat cum să ne scoatem
viermii din inimi şi cum să
coasem găurile acelea,

cărora le-am citit din ginsberg şi plath,
pe care i-am infectat cu boala poeziei,
cu demenţa noastră firească,
cărora le-am arătat cât de frumos e oraşul
noaptea şi cât de nesigur,

o garsonieră goală într-un cartier mort,
câteva mărunţişuri
uitate pe masa din bucătărie, urma gândacului
pe care l-am strivit de perete
într-o mică criză de furie,

ce-o să mai rămână din noi,
iubitule,

mă întreabă
maniacal
vocea asta neagră
din capul meu
pe care o cunosc dintotdeauna.

white foxes

Tot ce am spus
aseară într-o criză de furie
a fost uitat. A rămas doar o durere
acută în mijlocul ţestei. Un pumn de ace
înfipte în creier
ca într-o pernuţă. Un pumn de ace
şi o gură uscată.

  Noaptea a trecut greu,
am transpirat ca atunci când eram mică
şi
am sărit din cireşul din cimitir
să nu fiu prinsă de paznic
şi pentru câteva minute
nu mi-am  putut simţi deloc picioarele. O transpiraţie rece şi
pielea mea palidă, palidă
ca după o lungă hemoragie şi imposibilitatea
de a fugi.

Visul meu
a fost lung
ca un film de kubrik
şi la fel de negru.

Dimineaţa a trebui să mă ţin de pereţi
ca să mă mişc prin casă.

 Apă rece, aer rece,
mâini reci,
toate
pe trupul meu,

 Susanne Sundfør purtându-mă prin muzica ei
ca acel copil din videoclip,
 o vulpe,
prin păduri pe timp de iarnă.

Trebuie să funcţioneze ceva,
dar
nu ştiu ce urmează
şi asta mă nelinişteşte.

 Vreau să pot să mă ascund
în pieptul tău cum se ascunde
pasărea aceea mare şi ciudată
cu capul în nisip
când simte pericol.

Să îmi mângâi
ţeasta cu unghiile, adânc,
aşa cum îmi place mie şi
în jur totul
să înceapă să se învârtă.

cause we understand

stăm  în camera asta
cu
trupurile
epuizate şi fierbinţi
ca serverele site-urilor
porno
seara de crăciun
şi nu mai putem simţi
nimic nevinovat
nimic care să înmoaie
inimile astea bătucite
în reflexia globurilor arătăm inumani
şi minţile noastre excitate
ca nişte norişori roşiatici
minţile noastre
spânzurate de tavan

afară s-au  închis toate
supermarketurile s-a băut în prostie
au fost şi câţiva morţi
dar nu ne-a durut
pentru că nu erau ai noştri
apoi s-au calmat toate
precum acidul din cola
după câteva zile
ne-am lăsat şi noi
în gaura canapelei
şi i-am cercetat toate galaxiile

ne-am cercetat şi noi
unul pe celălalt
ca nişte spioni
când ne-am trezit
ştiam la fel de puţine