cu ferestrele închise

am putea oricând

să ne dezlegăm ochii, să orbim de la atâta cruzime
să ieşim pe străzi şi să rămânem prinşi în luptă alături de oameni odată frumoşi şi blânzi
dar uite
noi suntem aici prinşi în ritualurile noastre

închide ferestrele

afară  aerul are miros de săpun ieftin ca în sanatorii 

doar noi ne iubim fără cămaşă de forţă

fără perfuzii şi fără somn

apoi te trag lângă mine şi devin femeia care şopteşte fără să creadă:

dragul meu, eu voi muri cândva pe trupul tău ca un om care moare acum în kiev
cu un vis înflorindu-mi în stomac, cu pielea mea încă străină lipită de obrazul tău neras

voi dispărea încet şi tandru

iar tu îmi vei mângâia umbra rămasă caldă până la lăsarea întunericului
frumuseţea se va  scurge din mine ca o hemoragie

iar oamenii vor veni
să arunce câte un pumn de pământ până mă vor acoperi cu totul

am putea oricând să ne dezlegăm ochii
să orbim de la atâta cruzime
şi apoi să uităm

madness

departe de toate cercurile prin care

m-au învăţat să trec ca să devin tot ce ei nu au putut fi

mă găsesc

cu oasele diluate şi cu luciditatea frântă 

pe cea mai înaltă clădire a oraşului urmărind cu degetul pe cer

cum se ridică morţii zâmbind în baloane de săpun

şi trec dincolo

prin fumul fabricilor care nu tac niciodată 

eu

n-am fost  copila care doarme adânc

şi liniştit prin părul meu n-au stat prinse coroniţe din flori de câmp

ci coşmarurile s-au împletit între ele s-au împrăştiat ca petrolul

şi s-au îmbibat adânc în piele

de atunci frica mi-a controlat pulsul m-a făcut să-i fiu

credincioasă ca un câine 

aşa am ajuns să iubesc fulgerele

să ascult conversaţii prin ţevile caloriferelor şi să-mi pară

că aud ţipete în loc de orice altceva 

să îndrăgesc păianjenii şi

oamenii cu un ochi de sticlă

aşa am ajuns să aprind lumânări

pentru morţi

pentru că vocile lor se aud ca cea mai dulce simfonie

în insomniile mele

dragostea mea

e simplă şi adevărată ca un strigăt de ajutor

a ta

cum e?

trupul ăsta e doar o casă de carton

pentru spiritul meu vagabond

odată o să adorm cu ţigara în mână şi am să iau foc

electro

lumina felinarelor se caţără cu greu până la etajul 4

a îmbătrânit

lătratul câinilor amestecat cu cel al oamenilor ajunge diform sau deloc la urechile noastre

camera mea e un submarin

aici e semi-întuneric oranj  iar

el respiră greu când facem dragoste, în mâinile sale

trupul meu se face cioburi

 e aproape brutal, cu gura lui crudă şi roşie

asta mă duce cu gândul la cireşii din grădina bunicului 

mi se face poftă de fructe proaspete şi îmi aduc aminte de verile în care stăteam în soare

şi aşteptam să mă evapor

apoi urcăm pe acoperişul blocului, ne ascundem în plină lumină

 ne zbatem pe uscat ca peştii

pentru că nouă ne trebuie poţiuni magice

oameni pe care să îi însemnăm cu coduri de bare 

sânge albastru-electric şi mult curaj să ne curăţăm unul pe altul de aşchii

mai târziu ne întindem pe lemnul podelii

ne ţinem de mână 

ne spunem lucruri frumoase şi violente ca atunci când

nu îţi mai este teamă de nimic

insomniac

pipăi ţesuturi ce-mi amintesc

de cercurile polare. mă rup din adn-ul 

mamei, nu mai recunosc mâinile ei frumoase 

care mă-mping acum spre nu ştiu unde. e somn de voie şi nevoie. ţipăm în vis

ca nişte copii ce se vor legănaţi. 

aş putea isca un incendiu

sub acoperişul de ceaţă şi linişte. sub tavanul 

care apune odată cu soarele

şi mi se depune pe umeri.

pentru a nu ştiu câta oară

mă îmbrac în pansamente

în loc de rochie de mireasă & cel mai ascultat cântec e cel

care se aude 

din oamenii care  se iubesc cu frică.

de câteva nopţi, camera cu miros de mucegai

îmi trezeşte vechile insomnii. mă plimb prin casă, mă lovesc de

demonii de la 3 dimineaţa. aud cum se sparg lacăte, 

cum pe străzi câinii se ascund unul în altul de foame şi frig.

mi-e dor de tine, zăpada se aşterne

ca o amnezie peste tot ce am urât până mai înainte. 

e de ajuns să fie lumină 

să fie dragoste până la cea mai îndepărtată lume. 

să mă priveşti şi să mă simt

decojită 

până în măduva oaselor. e de ajuns ca să ştiu 

că mi se strânge viaţa în pumnii tăi 

şi tot ce are importanţă străluceşte şi se simte cel mai mult

 în terminaţiile noastre nervoase .

//interferenţe

sunt momente de sinceritate incertă

de claritate dementă

pielea se dezveleşte singură

scheletul se dărâmă ca un castel din cărţi

mi-adorm pe rând paraziţii

caut liniştea din bisericile în care mă târa cândva mama 

am uitat toate drumurile care duceau spre un înec sigur

de când te am pe tine

fac pluta la suprafaţa lucrurilor 

ascult confesiuni lungi

te ghicesc printre ezitări, balerină neagră sunt

dansez pe marginile tale ascuţite

lasă-mi puţin gleznele libere

 prin tot oraşul ăsta

miroase a sângele tău

iar eu

îmi pierd luciditatea atât de uşor

uite-mă

sunt benzină diluată în apă

găseşte-mă între atâtea culori

zi-mi pe nume, ucide-mă pe litere

te rog

corăbii de hârtie

au trecut nopţile cu ochi galbeni fosforescenţi de febră

cu buze sărate şi tremur involuntar 

le-am împins pe apă la vale în corăbii albe de hârtie

în locul lor

mi se lipesc de piele transpirate şi reci

ca nişte muribunde

momentele de confuzie matinală, abandonările şi retragerile

promisiunile tale cu gust amar, sovietic

mă fac mică mică

atât cât să încap

într-un pahar de absinth

mă decolorez mă desfac în mii de viespi ameţite

ascult vocea bărbatului cu degete lungi ca nişte ace de croitorie

îl las să mă coase să mă descoase

să mă înţepe în inimă

din dragoste

ca atunci când împleteşti sânge cu praf 

nu-i nimic, există viaţă şi acolo

dar uite, dragostea de mâine îmi zâmbeşte din fereastră

 de după gratii

şi încă are ochii tăi

să nu-ţi fie teamă, nu am să te părăsesc

sunt o pasăre rară

am cuibul făcut la tine înăuntru

Cărtărescu vorbeşte despre romanele lui Fitzgerald

           Pe data de 21 Ianuarie, ora 19:00, la Humanitas de la Cişmigiu va avea loc o întâlnire dedicată lui F. Scott Fitzgerald şi celebrelor sale romane "Marele Gatsby" şi Blândeţea nopţii". Moderatul acestui eveniment va fi Mircea Cărtărescu.  Alături de el vor fi prezente şi Alexandra Rusu, Andreea Răsuceanu şi Denisa Comănescu. Atmosfera va fi întreţinută printr-un recital de jazz susţinut de Maria Răducanu (voce şi chitară) şi Hanno Höfer (voce, chitară şi muzicuţă).

          Volumele „Marele Gatsby“ şi „Blândeţea nopţii“ au apărut la editura Humanitas în seria de autor dedicată lui F. Scott Fitzgerald. Cartea „Marele Gatsby“ a apărut la Humanitas în traducerea lui Mircea Ivănescu şi a lui Radu Paraschivescu.

           În timp, capodopera lui F. Scott Fitzgerald, „Marele Gatsby (The Great Gatsby)“, publicată pe 10 aprilie 1925, a câştigat în valoare. Considerată iniţial o carte spectaculară despre „generaţia pierdută“, astăzi ocupă locul al doilea, după „Ulise“ de James Joyce, pe lista celor mai bune romane ale secolului al XX-lea, alcătuită de publicaţia „The New York Times“. Cartea „Marele Gatsby“ s-a bucurat de şase ecranizări, cea mai recentă în regia lui Baz Luhrmann, cu Leonardo DiCaprio în rolul lui Jay Gatsby.  

          Pe de altă parte, „Blândeţea nopţii“ a apărut la editura Humanitas în traducerea lui Mircea Ivănescu. Publicat în 1934, romanul „Blândeţea nopţii (Tender Is the Night)“ l-a ridicat pe F. Scott Fitzgerald, aşa cum au remarcat criticii, la înălţimea unui „Orfeu modern“. În 1998, Modern Library l-a inclus pe lista celor mai bune 100 de romane în limba engleză ale secolului al XX-lea. A fost ecranizat în 1962, cu Jason Robards, Jennifer Jones şi Joan Fontaine în rolurile principale, iar în 1985 BBC a lansat o miniserie cu Peter Strauss şi Mary Steenburgen. În 1995, The Fountain Theatre din Los Angeles a dramatizat romanul, adaptarea pentru scenă câştigând PEN Literary Award.

Comunicat de presă- lansare de carte Florin Dan Prodan

joi, 16 Ianuarie 2014

Lansare de carte Florin  Dan Prodan- "Poem pentru Ulrike"

       În ziua de joi,  16 Ianuarie, ora 16, Muzeul Bucovinei Suceava în colaborare cu cenaclul sucevean "Zidul de Hârtie", va găzdui  lansarea de carte a domnului Florin Dan Prodan, "Poem pentru Ulrike", o carte apărută la editura Vinea din Bucureşti, în 2013.

      Florin Dan Prodan a publicat ”Pe scurt” (2005), ”Poem pentru Ulrike” (2013) şi ”On the Road. Poeme de călătorie” (2012). A mai publicat în ”Timpul”, ”Suplimentul de cultură”, ”Dilema Veche”, ”Transilvania”, ”Poesis International”. Coordonatorul ”Zidului de hârtie”, traducător şi redactor al revistei ”Bucovina literară”, el se simte bine în postura de provincial contemplativ dar şi în aceea de pelerin melancolic or aventurier în zone îndepărtate şi exotice.

La acest eveniment vor fi prezenţi poeţii:

 Dan Cristian Iordache

 George Serediuc

 Vlad Sibechi.

trembling

mă mut din om în om

dintr-un dumnezeu în altul

asta îmi menţine pielea incandescentă

cioburile  într-un perfect melanj

rănile cauterizate

zâmbesc blând şi iubesc cu violenţă bărbatul care

 îngenunchează simplu îmi desface nasturii cusuţi pe stern

şi îşi zideşte o lume nouă înăuntru

merg pe un strat subţire de gheaţă

mă abandonez în vicii, în aşteptări

în dorinţe imposibile

riscul îmi creşte adrenalina, moartea mă ţine aproape

îi simt respiraţia toxică în pumni

cineva îmi înscenează viaţa

 îmi regizează poveştile film mut alb negru

taie pe viu în mine în ce iubesc 

cu alte cuvinte îmi măsoară rezistenţa 

duc pe umeri morţi cu trupuri din lemn dulce

obsesii cu 9 vieţi

fobii din cele mai neobişnuite

îmi simt trupul greu în braţele tale

îţi ucid cu seninătate femeile-umbre

tăcerile violete

apun din ce în ce mai adânc

 îţi ard rădăcinile te eliberez de tine

mă mut din om în om

dintr-un dumnezeu în altul

pielea mea trebuie să  mereu rămână vie

 incandescentă

suntem muzicali

femeie muzicală sunt

îmi dansează nebunii pe oasele dezvelite în iarnă

stau ascunsă în colţul lumii şi privesc liniştită

cum oamenii cad

şi explodează

unii orbitor

alţii abia sesizabil

şi nu mişcă nimic în mine. toate stau neclintite 

ca icoanele bătute bine în cuie, ca privirile insistente

ale unui bărbat pe trupul unei femei încâlcite.

tot ce mă sperie este

privirea ta. tu, cel care mă cauţi dintotdeauna şi ştii

de mucegaiul crescut pe umeri

 tu, cel care vii

şi mă conduci până la abandonarea totală. până pe marginea

scândurii fără să îmi pui măcar o ameninţare la tâmple.

şi nu mai ştiu nimic de mine 

de oraşul în care am crescut

de oamenii pe care i-am întredeschis

şi i-am pătruns până la sânge.

pentru că nu trebuie să mai ştiu

pentru că de fapt

nici nu mai contează

se lovesc oasele noastre între ele

şi asta sună muzical

ca o pereche de cătuşe abia desfăcute

aici nu mai locuieşte nimeni

de o vreme aici nu mai locuieşte nimeni

doar noi

cu sângele pe care îl cunoaştem 

de la un capăt la altul
cu tremurul şi lipsurile noastre
cu brichetele şi fluturii de motorină dinăuntru
cu mâinile murdare pe ferestrele albe

şi mă gândesc

cum ar fi dacă

la fiecare ţipăt al meu

ar bate clopotele în toate bisericile

iar lumina ar umbla desculţă pe trupurile noastre

liberă nebunie noi doi
prinşi într-un oraş adânc cu oameni de cenuşă şi ziduri înalte
liber tu
tăcând ca un vulcan stins acoperind
sânii mei negri cu mâinile tale
liberă eu
săpând prin pământul îngheţat
ceva uman care să mă doară