copilul

stau în camera mea de trei zile
e linişte şi frig ca în biserici
din când în când îmi vine mama la uşă
îi aud bătăile inimii ca nişte clopote îmi vorbeşte despre vindecare
ca şi cum mi-ar spune că peste noapte vor înflori copacii
când aici a rămas atâta iarnă
mă minte ca atunci când mă învăţa să merg pe bicicletă
mă sprijinea o vreme apoi îmi dădea drumul
vocea ei rămasă mult în spate parcă îmi şoptea aproape de ureche
mâna ei rămânea încă mult caldă peste mâna mea
era de ajuns cât să îmi ţin mult singură  echilibrul
dar acum îmi simt umerii tot mai mici
toate rochiile îmi dezvelesc pieptul toţi iubiţii mă trimit desculţă în ploaie
acopăr ferestrele ziua ca să ţin mai mult visele în aerul acesta
în mine doarme un copil cu inima mea în braţe
şi ţipă când îl las prea mult
pe întuneric

frecvenţe

 un pod vechi pieptul meu când degetele tale
îl traversează
prăbuşirea vine ca ecoul unei ploi de vară
te trag mai aproape  şi îmi cos rănile peste rănile tale
ne închidem într-un anotimp cu ochi blânzi
mânecile prea lungi ale cămăşii rămân pe dinafară
în rest totul se întâmplă în mijlocul nostru în toracele
prin care inimile noastre nu cunosc jumătăţi de măsură
sunt inimi de sticlă  inimi  clepsidră
prin care dragostea se scurge de la început la sfârşit
şi din nou de la început
cu aceeaşi frecvenţă  ca un nisip continuu

iub ∞ esc

îţi spun

iubirea asta e o frânghie care ne leagă

spate în spate

nu ne lasă să ne privim decât cu colţul ochilor

să ne sărutăm doar  în colţurile gurii

să spunem cuvinte pe jumătate

atât cât să nu doară

 cerul îl privim pe rând

continuând de acolo unde  celălalt a ajuns cu  privirea

mâncăm jumătăţi de măr

visăm jumătăţi de vise

şi cu ochii închişi le punem unul în continuarea celuilalt

dar când plouă ieşim împreună în ploaie

când e frig simţim împreună frigul

iar când e tăcere

 ne ţinem de mâini

lover to lover

am senzaţia că în mine e o flacără care nu arde

ci vindecă
de aceea te trag tot mai aproape de mine 
şi te las să umbli în locul meu prin ploaie
te las să îmi vorbeşti despre dragoste
până când umbra mi se ridică mult deasupra genunchiului 
dispărând între coapse
şi cuvintele tale se transformă în furnici
care mi se rostogolesc pe piele 

cu o rochie făcută din aşternuturi mă trezesc

din cel mai lung somn de până acum
cu ochii umpluţi de viaţă ca nişte acvarii cu peşti argintii 

caut intersecţii

vreau să ne rătăcim  unul în prelungirile celuilalt  

când vremea asta pare să ne îngheţe sângele 

îmi aprind o ţigară ca un semnal de fum

te las să îmi ghiceşti tăcerile 

să îmi fii orizontul din care răsari

şi mi te topeşti sub limbă

anotimpul care îmi trânteşte uşile de perete

şi mă scoate în mijlocul străzii să mă descopere lumii

când nu mai este nici o urmă de continuitate în mine

vreau să mă îmbraci ca pe singura ta cămaşă

 şi în picioare să mergi cu ochii deschişi prin mlaştini

te voi ridica de umeri până la starea de graţie

ca să poţi privi de sus în mine

hippie

lumile tale au ziduri care tremură la atingere
şi geamuri fumurii cu fluturi uscaţi prinşi în pânze pe interior
în aerul acela miros de litere arse
şi de ţigări ruseşti 


de acolo îţi trimiţi spre mine braţele lungi cu inele pe fiecare
deget în parte
pipăindu-mi oasele între care te îngropi
ca într-un pământ fierbinte pe care uite cade
o ploaie torenţială
cât timp pe la marginea fiinţei mele
ies aburi ca după o goană nebună
printre flori de câmp în flăcări

după ziduri

când mi-am apropiat urechea de pieptul tău

era o toamnă târzie cu simţuri îngheţate
până în vârful degetelor până la marginea gropii
prin orbite singurătatea aluneca uşor
îţi golea mintea ca mai apoi să te arunce mult înăuntru

de sub unghii am început eu abia pâlpâind la început
ca o moleşeală dulce 
am urcat prin tine desculţă ca pe cursul unui râu 
până am ajuns la un zid
prin care puteai trece doar dând la o parte
cărămidă cu cărămidă

aici încă stau 
am spart un zid
dar am dat de altul
nu mă pot opri acum
după zidurile acestea eşti tu
cel adevărat
îţi simt prin călcâie chemările

din mine

ştiu demult că  nopţile nu îmi mai aparţin
când mă trezesc cineva îmi sărută pleoapele
într-o pereche de jeanşi fumez măcar o ţigară la răsărit
las lumina să îmi intre printre crăpături
să încălzească golurile în care încă  nu ai  reuşit să ajungi

de când aştept dinspre umeri au început să-mi crească
întrebări
lungi şi fără răspuns 
o linie continuă fără puls
de când a început
dragostea asta e ca  insomnie
îmi ţine ochii deschişi doar pentru tine

în şoaptă

albinele din gura mea traversând în gura ta 

tăcerile mele articulându-se în pieptul tău

creierul meu pierde vise
un bărbat mă vizitează în fiecare seară
stă la marginea patului şi mă priveşte
uneori se apropie  îmi urmăreşte pieptul ridicându-se
coborându-se
cu asta se retrage în pielea lui
de fiecare dată  mai tandru

aşa i se macină  nopţile 
pipăie în neştire  până dă de un trup cald
 umblă gol prin mintea mea merge pe liniile din palmă
doar  în şoaptă

jumătate nu

închid ochii şi sub mine se înalţă un turn
de aici pot vedea trupul tău fumegând
nu ştiu cum să ajung la tine
nu poţi să ajungi la mine
jumătate de lume e în lumină jumătate de lume e în beznă
aşteptarea aceasta e un drum întins care înconjoară planeta
sub tălpile noastre pământul arde
vreau să ne întâlnim pe apă
să construim împreună un om întreg
să îi închidem toţi nasturii pe dinăuntru

cineva acolo

se întâmplă să mă gândesc la tine
şi toate primăverile să mi se trezească sub piele


când nu eşti, trupul meu e o plajă părăsită
cineva îmi vorbeşte despre cei care nu se mai întorc nici măcar în vise
cineva îmi aprinde o ţigară
îmi leagă ochii şi îmi astupă urechile
eu stau cu inima răsturnată spre adâncuri
traversez oameni prin pasaje secrete
în urma mea se împart cămăşi de forţă
viaţa mi se adună sub unghii
respir prin răni şi pieptul mi se deschide
ca să îşi verse tot întunericul


despre ceea ce nu se vede
învaţă să sapi mai adânc
între ploi, sub aripi
măcar cât să înţelegi că nu sunt decât un copil
care vorbeşte cu glas de femeie