error

 Nu vreau să te las să crezi
că iubirea asta
e infinită,
că după jaluzelele care s-au tras și ușile care s-au închis,
în intimitatea asta abruptă,
în ringul conjugal,
totul e permis.
Infantilitatea pentru care
am lăsat toate barierele jos,
căreia m-am abandonat cu totul,
felului tău de a lansa mici momeli,
de a planta mine
pe tot teritoriul meu emoțional și de a le declanșa
spre amuzamentul amândurora,
pe toate le iubesc
și ninsoarea asta care cade
peste copacii înfloriți
și peste toate speranțele noastre fragile
împrăștiindu-le în tot orașul, o accept,
le accept pe toate,

dar să nu crezi nicio clipă, te rog,
că nu poți să mă rănești,
chiar și-un simplu gest
m-ar putea face să mă îndoiesc de toate,
un singur
moment
de neatenție
să spargă
tandrețea,
să ne îndepărteze irecuperabil.

cliche

Zilele trec, liniuțe albe zgâriate pe un perete aiurea.
Sunt tripurile din cutia de sticlă suspendată deasupra cartierului,
ochii tăi sclipind de dorință,
chicotelile și alintăturile de sub cearșaf,
brațele amorțite pe care nu le miști deloc până nu ești sigur că am adormit ca un soldat care a pus piciorul pe teren minat și a înghețat terifiat de perspectiva unei explozii,

glumele pe care
le înțelegem doar noi, dezbaterile târzii
c-un desperados în mână și chef de viață,
ninsorile inoportune
sub care ne trezim în orașe diferite,
luminițele din geam și cana cu ceai verde eucalipt aburind,
blogul de tumblr cu poezie americană
revelatoare pe care-l citesc
când sunt singură.

Zilele trec, se amestecă toate
într-o mașină de spălat industrială
și e tot mai greu de zis
care e albă și care-i neagră,
care a fost bună sau nu,

totuși știu,
știu cu acuratețe
că în toate acestea
cea mai frumoasă constantă ești tu.

luminițe-n geam
flori de gheață opace
să ne ascundă
de lume

cana cu ceai
verde eucalipt în mâinile mici
blogul de tumblr
cu poezie americană ca o cadă cu pești
zbătându-se împroșcând solzi și sânge pe faianță
prin mintea mea
o voce
seducătoare și necunoscută
de pe youtube
înfierbântând aerul
din jur

lumânarea elefant
arde
într-un colț de cameră
camera asta e templul nostru

afară ninge
incoerent

se așază un strat de zăpadă
în memorie

decembrie țipăt

decembrie ca un balon multicolor
care se sparge
într-un țipăt

starea mea interioară
contrastând puternic
cu reflexiile globurilor fundițele de pe cadouri
zâmbetul tău venetic
în unele zile
când nu mai știu
ce să îți împărtășesc
cum să te țin aproape

câteva
bețișoare parfumate
declanșând
vechi nostalgii

soarele care se lovește în geam
cum se lovește
ura cuiva
de mine
și i se întoarce toată înapoi
fără să îmi  mai facă rău


roata uriașă
zgomotoasă
din mijlocul orașului
și oamenii curioși
din ea
spionând necunoscuții din blocurile din jur
de parcă
le-ar păsa

secret Santa
între colegii care nu știu nimic cu adevărat unul despre celălalt
și nici nu o să o facă

decembrie fără farmec
zăpadă fără liniște

aprind luminițele din bradul artificial
mă las hipnotizată

treziți-mă
când e gata

Nu am scris niciodată

despre ură, despre disperarea din după-amiezele

cu ceața industrială care pătrunde în toți porii

și fumul înconjurându-mă ca un voal islamic,

ascunzând extenuarea,

și n-am scris despre relațiile frumoase

care s-au distrus

și-n statusurile care se schimbă peste noapte

din cauza acelorași

trădări infantile,

n-am scris

despre diminețile reci când sar peste micul-dejun

pentru că urăsc când sunt singură și nu pot să mănânc, 

nu-mi vine să mă mișc prin casă fără tine
de parcă
în aer din perete în perete
ar fi mii de ațe translucide,
mă lovesc de ele și nu-mi pot păstra echilibrul,
în oglinzile înguste, de pe hol,
par așa caraghioasă,
lipsa ta
mă face să par așa stupidă,

vino înapoi
până termin de scris
poemul ăsta fără sens,

vino să colorăm pereții ăștia albi,
așa albi de parcă în fiecare cărămidă
ar sta înghesuită câte-o fantomă
așa albă
că se sperie
și ea
când vede
fața mea palidă, ochii mei întunecați,
boala asta a mea
care-mi stă pe umeri
ca o blană de vulpe argintie.

iluzia căldurii

Dacă nu m-aș mai trezi
n-aș mai putea face diferența
dintre ce-i real și ce-i vis,
îmi zic, pierdută-n peisajele rurale,
într-un bus supra aglomerat,
cu drumul denivelat
dedesubt transmițând vibrații în fiecare fibră,

dacă nu m-aș trezi
într-o zi, printre pernele pufoase
și gri ca blănița câinelui bătrân, loial,
Yoyo, care a pierit odată cu bunicul, dement
și zâmbitor până-n ultima zi,
printre pernele astea și barba ta încâlcită
în care încerc să-ți ghicesc expresiile și minciunile,
ce ar fi?

Cât de multe personaje
și câte vieți aș putea trăi,
iluzoriu,
totuși cu intensitate și voluptatea
momentului deplin, injecții cu adrenalină
propagându-mi-se-n creier,
luminând ca Timișoara, într-o seară de toamnă, prin 1884,
de unul singur în toată Europa, orășel incandescent cu lămpi din filament de cărbune.

Soarele să mă mângâie,
tu să mă zgâlțâi
ca pe-o păpușă,
strada să se umple
de țipătul ambulanței,
eu să zâmbesc cu ochii închiși
ca să știi
că te-am găsit și acolo,
printre puf și scâncet și fervoare,

că am învins
toți inamicii, toată frica
și că dorul
nu există, nici teroarea,

că aici
barba ta e lungă
ca a unui mort
și mă legăn în ea, mă joc,
mi-e bine.

te rog

E rece, respirația mea
aburește fereastra
care dă spre orășelul compulsiv, deformează
perspectiva,
în jurul meu
obiecte cât să umple spațiul,
privirile absente ale unei pisici bibelou,
cărți luate de prin anticariate
 umplând rafturi, rafturi,
cocktail de particule organice
așezate peste ele,
led-ul înșurubat în cer încercând să lumineze camera,
să-mi redea speranța.

E rece, aerul e plin de spaimă,
îmi apasă pe piept ca o piatră funerară,
urme din coșmarul din noapte
încă zvâcnesc în tâmple,
am visat că ai murit
iar
moartea ta e alarma de atac aerian
care asurzește tot orașul,
îmi descompune corpul, fentează percepția,
mă trezește și te caut mereu în beznă
după căldură,
te ating și mă asigur că respiri,

se spune
că asta înseamnă că
moartea ta a murit,
am ucis-o eu,

te rog,
fă la fel și pentru mine.

Late

S-a făcut târziu
și încă nu ți-am spus tot
ce am vrut să-ți spun, ca și cum aș fi trecut printr-o sită
o mulțime de lucruri și după o mulțime de nimicuri
au rămas cuvintele  mari și neapărat dureroase,
s-a făcut târziu, s-a întunecat afară
și mi-e tot mai greu să-ți deslușesc ochii
în lumina bolnavă-oranj a unui felinar stradal,
ești ca o  țintă pe cel mai îndepărtat
perete al camerei, trimit săgețele spre tine, cad toate
în gol și-mi pierd curajul,
pentru că
s-a făcut târziu de tot
și tot discursul pe care l-am repetat în minte și pe care
credeam că îl voi rosti
ca de pe un prompter mintal, cu pauze în locurile potrivite,
cu tandrețea și vina celui care părăsește,
s-a destrămat,
s-a dus naibii tot și eu am rămas
cu un bolovan uriaș
apăsându-mi în piept,
strivindu-mă tot pe dinăuntru,
tu ai plecat fără să bănuiești nimic,
fără să te întrebi de ce tremur toată,
de ce am vorbit
despre toate nimicurile acelea,

se făcuse târziu, era o noapte urâtă tare,
ploua și miroseam a țigări și vulnerabilitate,
am plecat și eu,
cu un blank mintal total,
ca un Cadillac Eldorado negru
rulând spre nicăieri
 cuprins încet
de ceață și fum greu.

un soare a apus

Am tot sperat
că vara asta nu se va sfârși niciodată,
că ne vom trezi în puful orbitor
sub geamul cu vedere spre rachete și constelații
și lumea va fi blândă și ne va tolera
toanele și vulnerabilitățile.
Dar totul a trecut,
a trecut totul și s-au îngălbenit deja amintirile virtuale,
ni s-au alterat
speranțele de viitor,
tot lucrăm la cubul acesta rubik
și nu nimerim culorile din nicio perspectivă.
S-a întunecat tot orășelul,
ni s-a făcut din nou frică.
 Pulsul valuri în aparate, singura constantă aici
 a rămas dragostea noastră.

canvas abstract cu fericire

Ceai de tei și mentă, convingerea că va
urma o toamnă docilă și lungă,
câmpul meu electromagnetic
pregătit să coboare bariera, să permită accesul.
Ne așteaptă o luptă incertă,
capcane noi se deschid și încearcă să ne rănească irecuperabil,
pe străzi, prin cartierele vechi,
un nou val de ură se propagă,
e de ajuns să treci prin el, e așa ușor să iei toată energia aia,
să o dai mai departe.
Să ies din zona de confort acum e tot ce îmi trebuie,
să spulber, să înving, să mă satur.
E timpul să mă reinventez, îmi spun,
privindu-mă pe furiș
în oglinda ovală, vintage.
Am nevoie de un detox afectiv,
să agăț pe peretele acela negru
din mintea mea
un canvas abstract cu fericire.

Adu-mi aminte
când a explodat totul
în confetti,
cum am ajuns să ne-nchidem în
ficțiunea asta maladivă
crezând că nimeni nu se va atinge de noi,
 că suntem speciali,
că  ni se cuvine totul.

vertigo

sunt gospodină
oh și ce bună gospodină
trec prin toate camerele apartamentului și dau perdelele la o parte
deschid în larg ferestrele
scutur bine
dream-catcher-ul de energii negative
mi-am închis conturile de socializare
și încă nu știu ce mă tentează mai mult să iau de la capăt
a început să mă sune lumea
să-mi trimită mail-uri
chiar și scrisori
mi-am instalat messenger
dar n-am găsit niciun mesaj vechi în arhivă
totul dinainte de tine s-a șters
toate flirturile infantile dinainte de tine
când eram o mică ipohondră
o idealistă angrenată
în relații pasagere
amețită de prea mult malț și weed
prin parcuri peste care acum
au pus mult ciment și mașini
mult ciment și deșeuri

sunt gospodină daaaaah
intru în mintea mea
și ucid toate insectele care se agitau acolo
ca în jurul unei surse de lumină
iau așchii din inimă le țin în palmă
și îmi place cum în lumină
chiar și durerea
începe să strălucească să pară frumoasă
să înduioșeze

s-a schimbat
anotimpul în fereastră
ca o imagine de background pe un ecran
un vârtej de frunze
mă ia pe sus
devin melancolică
devin vulnerabilă
și ce minunat e
știu că tu mă iubești pentru asta