duminică, 24 noiembrie 2019

Nu am scris niciodată
despre ură, despre disperarea din după-amiezele
cu ceața industrială care pătrunde în toți porii
și fumul înconjurându-mă ca un voal islamic,
ascunzând extenuarea,

și n-am scris despre relațiile frumoase
care s-au distrus
și-n statusurile care se schimbă peste noapte
din cauza acelorași
trădări infantile,
n-am scris
despre diminețile reci când sar peste micul-dejun
pentru că urăsc când sunt singură și nu pot să mănânc, 
nu-mi vine să mă mișc prin casă fără tine
de parcă
în aer din perete în perete
ar fi mii de ațe translucide,
mă lovesc de ele și nu-mi pot păstra echilibrul,
în oglinzile înguste, de pe hol,
par așa caraghioasă,
lipsa ta
mă face să par așa stupidă,

vino înapoi
până termin de scris
poemul ăsta fără sens,

vino să colorăm pereții ăștia albi,
așa albi de parcă în fiecare cărămidă
ar sta înghesuită câte-o fantomă
așa albă
că se sperie
și ea
când vede
fața mea palidă, ochii mei întunecați,
boala asta a mea
care-mi stă pe umeri
ca o blană de vulpe argintie.










Niciun comentariu:

o nouă formă

 nu mai recunosc nimic din ce mi se întâmplă mi-e dor de varianta mea neșlefuită  de pe la 20 mi-au dispărut din super-puteri și nu știu pe ...