un sfert de secol și un pic

Am scris și eu poezii
sperând cu naivitate că voi înmuia inimile voastre profund corupte, irecuperabil,
m-am îmbătat cu iluziile vestului, shot după shot, trăind visul auto-suficienței, în centrul mirajelor sociale,
am fost mândră și rea ca să supraviețuiesc,
am tolerat
și am îmbrățișat pe cei marginalizați apoi,
le-am iubit provincialitatea și franchețea,
mi-am făcut prieteni pentru o viață,

acum, la un sfert de secol
și un pic
de existență, departe de stereotipul
soției urbane, nicidecum docilă sau
resemnată,
în mica mea lume fantastică,
în apartamentul de la periferie unde-i zgomot de tren și maidanezi,
mult praf și folclor,
iubirea
cea de toate zilele,
aș putea să rămân
fără să scriu, fără să cârcotesc,
fără să dau share la cel mai
irezistibil video cu pisici
și mi-ar fi suficient, aș fi fericită.

mica mea dramă de azi

S-a ascuns soarele,
drone pe cerul gri proiectând nostalgie.

În orășelul străin plin de văduve și bețivi,
lângă iaz,
imaginea noastră reflectată pe suprafața apei, un mic tablou
suprarealist,
o peliculă de teamă strălucind.

Să-mi golesc mintea, să o aduc
la o temperatură normală.
Gata să renunț sau poate
doar gata de o resetare
care să facă linia din aparate
să prindă curaj, să se zbată ca un peștișor
în undița ta improvizată
pentru care m-ai lăsat
să mă trezesc singură azi.

Distruge
armata de drone
de pe cer înainte să pleci,
lasă-mi doar soarele,
doar știi,
sunt o meteosensibilă,
o iau razna în lipsa lui,
inventez
tot felul de boli,
le trăiesc și sufăr de parcă ar fi reale,
sau măcar
lasă pisica
în casă,
să se urce lângă mine,
să încălzească
partea ta.

vara si noi

Nu-i pisiceală, ci langoarea din zilele de vară, valurile de căldură în care lucrurile par altfel, se distorsionează, aproape te fărâmă.
Trecem granița și Moldova de partea cealaltă e captivă într-o buclă temporală,
câmpii uscate se întind sub privirile tale nostalgice,
ne sufocăm,
cerem air con de la domnu' șofer și ni se dă,
cerem o soartă mai bună pentru toți
și cine suntem noi să cerem asta.

Nu-i trist de tot,
pe unele străzi, în unele case, se aprinde,
ca un neon, uneori, fericirea.

Suntem acasă la tine,
stăm liniștiți, ne balansăm într-un leagăn improvizat,
o boare de vânt ne mângâie pielea arsă,
ne promitem chestii mici, realizabile.
Îmi spui povești
din trecut, chicotim și
ne doare,
mă duci și pe mine acolo, vom fi bine.

E vară iar, o vară în care totul pare posibil,
cu zgomot de motor
și șantier,
bâzâit de țânțari și fapte eroice,

e vară și suntem din nou
copilașii părinților noștri.

albastru de metil

Cum să-ți treacă timpul fără să doară sub cerul metil de vară,
să-ncerci o psihanaliză amatoare cu gândul de a vindeca vreo mică traumă,
să minți un pic
pentru bucuria celuilalt,
să cedezi tot mai mult
sub iubirea lui, să se spargă ușor
toate softurile de apărare,

o vară cu multă căldură și insomnie,
cu stări febrile sub megalună trăgând în piept aer de munte,
căutând pericolul și frenezia,

nimic monoton sau letargic
în toate astea,
un soare aruncând ace în corpurile noastre fragile
și
o gaură de vierme
în casa bântuită
gata gata oricând
să ne înghită.

dragostea

Ce, dacă nu dragostea,
când ajungi acasă înfrânt
după încă o zi printre animăluțele urbane,
ce altceva
atunci când totul e pierdut,
ai vreun mort
pe care nu știi cum să îl plângi,
un om mare, puternic,
pe care îl iei în brațe și ți se preface în lacrimi,
ți se scurge printre degete.

Ce altceva rămâne
în toată bezna asta,
simple obiecte de teroare și fantezie,
păpuși așezate
pe o bandă rulantă, zâmbind frumos în poze,

ce altceva,
dacă nu dragostea,
cu lumini de nave spațiale jucându-ni-se prin păr,
urmărindu-ne
transfigurarea.


Într-un orășel din nord,
cu case din turtă dulce și oameni răi,
se poate trăi, se poate
să fii fericit.

Cum,  dacă nu cu dragoste,
cu reflectoarele ei puternice
sub care palpităm,
ne chircim,
ne adăpostim unul în altul.

Calimero

Trec cu palmele peste zidul imaginar
după care mi-am ascuns o frică mare,
palpitează,
trimite mici șocuri electrice-n capilare,
printre crăpături cad șuvițe negre, câteva cuvinte de ură.

Am să o înving cândva, îmi spun,
privind direct în razele soarelui.

Terapie ca-n vacanțele de vară,
mă alint cu câteva momente de sinceritate,
cu o mică psihoză de sezon.
Înapoi în țară și mă destabilizez cu totul,
e de ajuns un caz la tv să-mi destrame fantezia.
Mă arunc în ore lungi de somn,
în curățenia frenetică de august.
Sindrom Calimero sau pur egoism,
durerea mea e mai mare decât a celuilalt, e mai adevărată. În lipsa ei, debusolare,
senzația că sunt departe de casă.

Și apoi el,
cu tandrețea lui nativă,
cu vulnerabilitatea lui atât de familiară.
Vine să consoleze, să orchestreze
o aterizare în siguranță.
El, care nu iartă nici după cei 7 ani de doliu negru, de penitență. Numai pe mine, în fiecare zi, pentru toate copilăriile.
Să crezi sau nu,
e zâmbetul de la final care contează,
nu-l vezi prin news feed, ne aparține în totalitate.

!

privește-mă

nu ascund

aproape nimic

nu mă doare

nu mai simt

vibrațiile de ură

de prin news feed

am un zâmbet

perfect pixelat

care mă protejează

o forță nativă de atracție

nu-i nimic

distorsionat în realitatea mea

sunt lucidă e o lumină care vindecă aici

trece ca fierul de călcat

peste leziuni emotive

sunt pregătită

pentru orice

acum

loviți-mă

loviți-mă

am să mă întorc

mereu mă întorc

să spulber să înduioșez să critic

**

mi-am desenat
palmele tale
pe tot corpul
nu mai e cale
de întoarcere

lipsa ta
e pumnul în stomac
care va reuși
să treacă
dincolo

pot să închid ochii
să las soarele să încălzească
spațiul rece și tot mai mic
ce dă
în fatalitate

această înfrângere
e numai a mea
e numai a mea

când m-am dăruit
am făcut-o
cu totul

100°F

s-a scufundat soarele-n furtună
drone pe cerul încordat încălcând bariere
e o liniște stranie  și-un vânt jucăuș îmbracă fantome
fugim spre casă  strivim zmeură sub tălpi
sângerăm și-i dulce toată durerea aceea
dintr-o boxă subtil ca o vrajă anima lui thom yorke
ne apasă pe ace în creier ca-ntr-o pernuță în joacă
fugim în fereastră pe cer țipari electrici aleargă
unul după altul
se luptă se hârjonesc

s-a întunecat de tot s-au stins toate luminile
aici oamenii mor lent și noi îi iubim pentru asta
zâmbește-mi puțin mi-e foarte rău
lasă-mă o vreme trebuie să decantez totul
îndepărtează-te puțin desprinde-te
mai am de curățat câteva răni
de umplut
gaura asta din capul meu
care se adâncește tot mai mult
și mă trage înăuntru cu totul

stați departe

să scriu acum
despre ce se vinde și despre ce ar face să se miște ceva sub toată avalanșa de plastic sub care sunteți îngropați
ar fi o minciună
să încerc să înțep
măcar un nerv
mi-ar trebui
un ac lung de ură și nu-l am
să pornesc micii păianjeni ai dramei să fabrice noi pânze de teribilism și spaimă ar fi inutil și nu mai e loc pentru asta
m-am înconjurat de beatitudine
sunt într-o transă de serenitate
stați departe
stați departe
e o graniță minată în jurul minții mele
o aură magică
o plasă electrificată de dragoste
n-ai să treci
n-am să te las
sunt singură pentru o vreme
e un loc în timp unde aș vrea să mă întorc
să am părul negru lung răvășit cu musculițe mii
și o inimă intactă

zen

Cum te poartă viața,
păpușico,
nici nu știi,

iată-mă acum aici,
pe teritoriu străin,
unde am fugit sa ma reprogramez,
să mă arunc
din caruselul hipnotizant, călduț până la adicție
 unde m-au pus
ai mei, dragii, ca să mă protejeze,
de unde am privit totul
prin sticlă, docilă,
unde am stat suvb vraja unui cămin funcțional,
siguranța
brațelor de cărbune ale tatei,

teritoriul acesta
care a devenit așa vital,
unde m-am retras
să scap
de psihoza vegetală de mai târziu, de chisturile de ură,
monotonia provincială,
eșecul tânărului absolvent,
 viciile aferente,


cum te poartă viața,
păpușico,
nici nu știi,

iată-mă, am supraviețuit,
am răni fluorescente ca niște medalii upgradate,
o schiță de viitor simplă și
un creier încântător
luminând
ca un copăcel dintr-un experimentez olandez
cu adn-uri încrucișate.