E adevărat, nu mai știu ce e durerea, nu îi mai recunosc strălucirea și
grația,
sunt o privilegiată,
o râzgâiată mică care mesteca toată invidia ca pe o gumă veche și
face baloane pe care să vi le spargă zgomotos în față,
am evadat și mă bucur de occident,
cu toate accentele, personajele și aromele lui,
de strada pavată magică pe care filmeaza Spielberg și Ricky Gervais,
de confortul atmosferic,
stabilitatea emoțională,
de felul în care creștem și facem din asta o artă, un bonsai cognitiv.
E adevărat, poate nu veți înțelege,
veți zâmbi odios, fața ca o bucată de hârtie pe care o strângi în pumni,
cum să înțelegi fericirea altuia, cum să te bucuri pentru altcineva când nu
ți-e bine cu tine,
cu alegerile pe care le-ai făcut,
de copiii pe care îi ai și îi iubești dar
pe care în secret îi regreți pentru că ți-au urâțit trupul și relația,
și le dorești tuturor prietenelor nemăritate cu fiecare ocazie exact același lucru,
e adevărat,
și asta nu te face neapărat o persoană rea,
you are forgiven.
E aproape toamnă iar,
tot orașul s-a îngălbenit,
prieteni dragi s-au despărțit
și noi încă rezistăm,
mă întreb oare cum, oare cum,
și spun merci, oricine ai fi tu acolo sus, merci.
