a urcat mercurul agresiv în termometre
animăluțele urbane și-au ars lăbuțele pe asfalt
din minerete voci grave apoape obscene
își aruncă vraja peste oraș


stăm zgribuliți paradoxal sub pătură  din cauză la air-con
ne sărutăm unul altuia
arsurile solare
de undeva aproape
pe o terasă
muzică live și turiști exuberanți
dansând
în picioarele goale
pe cioburi de sticlă împrăștiate aiurea
cu fetele cu pielea zahăr brun
și nimic de pierdut
absolut nimic greșit
în tot cadrul ăsta


ne integrăm apoi
ușor
în puzzle-ul maritim
ne urcăm pe o corabie și ne aruncăm în larg
insecuritățile
ne confesăm
cu ochii
ne iertăm micile erori

ce bine e aici
nu ne știe nimeni
ne confundăm în mușuroiul de europeni
care curge pe străzile fierbinți
prin soarele crud
fără protecție SPF
fără pălărie și ochelari de soare
sau prejudecăți
și
nu ne pasă de nimic
nimic nu ne doare
și toți sunt fericiți în jur
ca-ntr-o carte poștală
care ai putea să juri
că e trucată

După-amiază târziu,
o ploaie măruntă, glacială
cade peste oraș,
peste mașinile uzate,
animăluțe de tot felul,
o briză neasteptata mișcă perdeaua subțire de in,
pătrunde sub haine, strânge carnea în punctulețe,
mă-nfrânge iremediabil.

E târziu, lumina scade
și vulnerabilitatea mea crește,
mă rătăcesc într-o ficțiune,
mă dizolv
ușor
într-un pahar cu cidru.

Prea multi ani departe de

tot ce e familiar,

visele mi se sparg

in elicele eolienelor

de pe campul intins, identitatea mi se frange

in bucatele mici, un puzzle cu multe piese lipsa.

Ce m-a adus aici, nici nu mai stiu,

sunt prinsa intre lumi,

mentalitati,

intre alegeri.

Cheama-ma cum vrei,

as putea purta orice nume,

nu mai raspund la nimic,

ca o baterie de masina complet golita

care nu mai raspunde

la niciun stimul.

ding dang

nu știi cât de importantă
ți-e identitatea
până când nu începi să simți
că o pierzi

a început
numărătoarea inversă

ding-dang

încă câteva shift-uri
vrăjind
 golferi cu bărbi lungi
impregnate de bere
cu accentul meu est-european letal
cu trăsăturile mele
latine cu naivitatea mea aparentă

încă câteva nopți
cu monstruleți de fum
în brațe
în locul tău
numărând minutele
până la răsăritul soarelui
câteva țigări rulate de bucătarul cu origini necunoscute traume de război
până
mă las de tot
mă vindec
de psihoza mea seducătoare

ding dang

încă un pic și
o sa zburăm low cost spre
cel mai frumos oraș de provincie
spre periferia industrială
deasupra centralei electro-termice

spre nava mamă așteptând
cu trapele deschise
absorbindu-ne
cu totul
cu dragostea ei

freedom baby

am renunțat
la ața roșie care mă ținea într-un țipăt
ce bine se simte
aerul umed care pătrunde în spațiul
care atât de mult a durut
de pe pervazul prăfuit își ia avânt
o vrăbiuță
văd în ea curajul pe care l-am câștigat
șterg oglinda aburită
se reflectă în ea ochi negri strălucitori
un zâmbet la încă lucrez
dar care își face treaba

ies pe strada îngustă în tenișii mei mov
și hanorac
caut o provocare
ar fi de ajuns un chibrit
aruncat în direcția mea
să îmi aprindă
imaginația
 ar fi de ajuns
degetele tale printre degetele mele
să cucerim totul

după atâta liniște
e cerul efervescent
aș țipa pe peronul pustiu
prin masca asta hazlie
dar libertatea mea se manifestă altfel

un zmeu
tehnicolor
luptând
împotriva vântului

jurnal intim

Dimineți cu avocado,
 briza unei veri demult așteptate,
tăcerea ta
amestecându-se
cu mierea
din ceaiul de tei,
senzația unui eșec intim, tot mai clar,
mai bine delimitat, ca o eclipsă prin sticla fumurie.

Mi-e tot mai greu să respir
în spațiul acesta conjugal,
totuși
sunt mici ritualuri care ne țin în lumină,
proviziile călduțe
pe care le devorăm împreună, schițele de călătorii
post-epidemie la care lucrăm la flacăra micuță
a lumânării elefant,
conversațiile prin skype cu încurajări materne.

Prin plasa de țânțari,
o liniște care îmi face bine,
un aer înmiresmat,
un oraș care se vindecă.

error

 Nu vreau să te las să crezi
că iubirea asta
e infinită,
că după jaluzelele care s-au tras și ușile care s-au închis,
în intimitatea asta abruptă,
în ringul conjugal,
totul e permis.
Infantilitatea pentru care
am lăsat toate barierele jos,
căreia m-am abandonat cu totul,
felului tău de a lansa mici momeli,
de a planta mine
pe tot teritoriul meu emoțional și de a le declanșa
spre amuzamentul amândurora,
pe toate le iubesc
și ninsoarea asta care cade
peste copacii înfloriți
și peste toate speranțele noastre fragile
împrăștiindu-le în tot orașul, o accept,
le accept pe toate,

dar să nu crezi nicio clipă, te rog,
că nu poți să mă rănești,
chiar și-un simplu gest
m-ar putea face să mă îndoiesc de toate,
un singur
moment
de neatenție
să spargă
tandrețea,
să ne îndepărteze irecuperabil.

cliche

Zilele trec, liniuțe albe zgâriate pe un perete aiurea.
Sunt tripurile din cutia de sticlă suspendată deasupra cartierului,
ochii tăi sclipind de dorință,
chicotelile și alintăturile de sub cearșaf,
brațele amorțite pe care nu le miști deloc până nu ești sigur că am adormit ca un soldat care a pus piciorul pe teren minat și a înghețat terifiat de perspectiva unei explozii,

glumele pe care
le înțelegem doar noi, dezbaterile târzii
c-un desperados în mână și chef de viață,
ninsorile inoportune
sub care ne trezim în orașe diferite,
luminițele din geam și cana cu ceai verde eucalipt aburind,
blogul de tumblr cu poezie americană
revelatoare pe care-l citesc
când sunt singură.

Zilele trec, se amestecă toate
într-o mașină de spălat industrială
și e tot mai greu de zis
care e albă și care-i neagră,
care a fost bună sau nu,

totuși știu,
știu cu acuratețe
că în toate acestea
cea mai frumoasă constantă ești tu.

luminițe-n geam
flori de gheață opace
să ne ascundă
de lume

cana cu ceai
verde eucalipt în mâinile mici
blogul de tumblr
cu poezie americană ca o cadă cu pești
zbătându-se împroșcând solzi și sânge pe faianță
prin mintea mea
o voce
seducătoare și necunoscută
de pe youtube
înfierbântând aerul
din jur

lumânarea elefant
arde
într-un colț de cameră
camera asta e templul nostru

afară ninge
incoerent

se așază un strat de zăpadă
în memorie

decembrie țipăt

decembrie ca un balon multicolor
care se sparge
într-un țipăt

starea mea interioară
contrastând puternic
cu reflexiile globurilor fundițele de pe cadouri
zâmbetul tău venetic
în unele zile
când nu mai știu
ce să îți împărtășesc
cum să te țin aproape

câteva
bețișoare parfumate
declanșând
vechi nostalgii

soarele care se lovește în geam
cum se lovește
ura cuiva
de mine
și i se întoarce toată înapoi
fără să îmi  mai facă rău


roata uriașă
zgomotoasă
din mijlocul orașului
și oamenii curioși
din ea
spionând necunoscuții din blocurile din jur
de parcă
le-ar păsa

secret Santa
între colegii care nu știu nimic cu adevărat unul despre celălalt
și nici nu o să o facă

decembrie fără farmec
zăpadă fără liniște

aprind luminițele din bradul artificial
mă las hipnotizată

treziți-mă
când e gata

Nu am scris niciodată

despre ură, despre disperarea din după-amiezele

cu ceața industrială care pătrunde în toți porii

și fumul înconjurându-mă ca un voal islamic,

ascunzând extenuarea,

și n-am scris despre relațiile frumoase

care s-au distrus

și-n statusurile care se schimbă peste noapte

din cauza acelorași

trădări infantile,

n-am scris

despre diminețile reci când sar peste micul-dejun

pentru că urăsc când sunt singură și nu pot să mănânc, 

nu-mi vine să mă mișc prin casă fără tine
de parcă
în aer din perete în perete
ar fi mii de ațe translucide,
mă lovesc de ele și nu-mi pot păstra echilibrul,
în oglinzile înguste, de pe hol,
par așa caraghioasă,
lipsa ta
mă face să par așa stupidă,

vino înapoi
până termin de scris
poemul ăsta fără sens,

vino să colorăm pereții ăștia albi,
așa albi de parcă în fiecare cărămidă
ar sta înghesuită câte-o fantomă
așa albă
că se sperie
și ea
când vede
fața mea palidă, ochii mei întunecați,
boala asta a mea
care-mi stă pe umeri
ca o blană de vulpe argintie.

iluzia căldurii

Dacă nu m-aș mai trezi
n-aș mai putea face diferența
dintre ce-i real și ce-i vis,
îmi zic, pierdută-n peisajele rurale,
într-un bus supra aglomerat,
cu drumul denivelat
dedesubt transmițând vibrații în fiecare fibră,

dacă nu m-aș trezi
într-o zi, printre pernele pufoase
și gri ca blănița câinelui bătrân, loial,
Yoyo, care a pierit odată cu bunicul, dement
și zâmbitor până-n ultima zi,
printre pernele astea și barba ta încâlcită
în care încerc să-ți ghicesc expresiile și minciunile,
ce ar fi?

Cât de multe personaje
și câte vieți aș putea trăi,
iluzoriu,
totuși cu intensitate și voluptatea
momentului deplin, injecții cu adrenalină
propagându-mi-se-n creier,
luminând ca Timișoara, într-o seară de toamnă, prin 1884,
de unul singur în toată Europa, orășel incandescent cu lămpi din filament de cărbune.

Soarele să mă mângâie,
tu să mă zgâlțâi
ca pe-o păpușă,
strada să se umple
de țipătul ambulanței,
eu să zâmbesc cu ochii închiși
ca să știi
că te-am găsit și acolo,
printre puf și scâncet și fervoare,

că am învins
toți inamicii, toată frica
și că dorul
nu există, nici teroarea,

că aici
barba ta e lungă
ca a unui mort
și mă legăn în ea, mă joc,
mi-e bine.