Un poem de Buddy Wakefield

Buddy Wakefield- născut pe 4 Iunie, 1974, este un performance poet/  Slam poet american, câștigător a 2 titluri consecutive ( 2004-2005) la Individual World Poetry Slam Championship. S-a născut în  Shreveport, Louisiana și a fost crescut în Texas. In 2001 a demisionat din poziția de asistent executiv la o companie farmaceutică din Washington, a vândut sau a dăruit tot ce avea și s-a urcat într-o mașină pentru a face turul Americii de Nord, tărâmul poeților. Wakefield  a publicat 3 cărți de poezii: Some They Can't Contain (2004, Write Bloody Publishing) , Live for a Living (2007, Write Bloody Publishing) și  Gentleman Practice (2011, Write Bloody Publishing).

Eram situații de urgență

Putem să punem orice în ceață

și să facem să arate ca o fantomă,

dar în seara asta

hai să nu devenim tragedii.

Nu suntem case funerare

cu rezervoare de propan în ferestre, arătând

ca niște cimitire. Cimitirele sunt doar felul pământenilor de a nu renunța.

Renunță.

În seara asta, poeților, dați-vă peste cap  încheieturile stupide

atât de tare încât lamele de ras din vârful creioanelor

să nu ajungă la toată frumusețea dinăuntru.

Intră în asta

cu piesele tale de avion.

 Mergi mai departe și

repetă după mine cu inima ta:” Nu mai am nevoie să mă fuți la fel de tare pe cât mă uram”.

Fă dragoste cu mine ca și cum ai ști că sunt mai bun decât

cel mai teribil lucru pe care l-am făcut vreodată.

Ia-o ușor. E ceva nou pentru mine. Dar am văzut aproape orice

oraș de pe un acoperiș fără să sar.

Am realizat că luna nu trebuie să fie plină

pentru ca noi sa o iubim,

că noi nu suntem tragedii blocate sub ea. Că dacă inima mea

s-ar fi frânt cu adevărat de fiecare dată

când am fost dezamăgit

ar fi trebuit să fiu capabil sa vă ofer confetti până acum.

Dar inimile nu se

frâng, se învinețesc și se fac mai bune.

Noi nu am fost niciodată tragedii.

Am fost situații de urgență.
Sună la 9 1 1.

Spune-le că
mă distrez grozav.

WE WERE EMERGENCIES

January 14, 2009

We can stick anything into the fog and make it look like a ghost.

But tonight let us not become tragedies.

We are not funeral homes

with propane tanks in our windows

lookin’ like cemeteries.

Cemeteries are just the Earth’s way of not letting go.

Let go.

Tonight, poets, turn your ridiculous wrists so far backwards

the razor blades in your pencil tips

can’t get a good angle on all that beauty inside.

Step into this

with your airplane parts

move forward

and repeat after me with your heart:

I no longer need you to fuck me as hard as I hated myself.

Make love to me

like you know I am better than the worst thing I ever did.

Go slow.

I’m new to this,

but I have seen nearly every city from a rooftop

without jumping.

I have realized that the moon

did not have to be full for us to love it,

that we are not tragedies

stranded here beneath it,

that if my heart

really broke

every time I fell from love

I’d be able to offer you confetti by now.

But hearts don’t break, y’all,

they bruise and get better.

We were never tragedies.

We were emergencies.

You call 9 – 1 – 1.

Tell them I’m havin’ a fantastic time.

track 0.3

Pe cer păsările lui Hichcock,
pe holuri fantome pe care nu le pot identifica.
Mă trezesc privind fix
la resturile de mâncare
din farfurie, 5 p.m.,
într-o liniște care
nu-mi face bine.
Trebuie să ies din casă,
să-mi amintesc
cum funcționează treaba asta
cu socializarea.Înapoi prin Rainbow
sau Fierărie, să-mi înec ipohondria
într-o halbă de bere.
Dar fără vechii amici,
fără tensiune erotică, fără tracul
de la pubertate toate barurile astea
îmi par locuri dezafectate, niște ospicii
care așteaptă să-mi simtă țeasta
în pereții lor.

Am toată libertatea
la care râvneam cândva
și totuși
ce nălucă sunt
stând aici
în mijlocul orașului ăstuia părăsit
așteptând ceva
care să dea
peste mine
sau măcar
să-mi aprindă o țigară.

track 0.1

cu creierul verde
prăjit, nopți în serie, în anotimpul ăsta
indecis, skrillex afectat
ieșind dintr-o boxă ca un duh
care nu îndeplinește dorințe

20 și ceva
de ani și nicio idee
despre ce o să facem în continuare

senzația că am ratat ceva
plafonare
la fiecare job
care-mi pică
și tu
cu planuri de călătorii
cu un fel de optimism retardat
și-o afecțiune
pentru chestiile mici și monstruoase
ca mine


ia-mă în tripurile tale
de somnambul
în nopțile cu lună roșie sau nu
o să încerc să te-nțeleg
cât mai bine

c-am adunat
atâtea sacoșe
de pe la supermarket-uri
dar fericirea
se simte cel mai bine
când suntem goi și flămânzi

m-aș retrage cu tine
într-o colibă
printr-o pădure un loc pe hartă la plezneală
să treacă timpul
la fel de greu
ca-n vacanțele de vară
dinainte de 2000
anarhiști teribiliști
încă din pelinci

cu noi  doar playlist-urile care
ne alimentează
teleportările
și cărțile
din care am crescut
și-o pătură
uriașă
cu o constelație
necunoscută împletită
printre fibre

track 0.2

track-uri
dintr-un western psycho peste
track-urile mele afective
în primăvara asta fără viitor

facem planuri pentru
confortul nostru psihic
facem planuri ca să nu treacă ziua
fără să nu ne fi
zbătut
măcar puțin

dar vine încă o dimineață
cu teroare
încă o dimineață în care
tot psihedelismul a dispărut
frigiderul e gol
și ochii tăi s-au golit
de afecțiune

și atunci ce
în ce iluzie să ne mai bălăcim
ce discurs motivațional să ne mai ajute
ce formulă magică

doar mici artificii erotice
doar câteva
secunde de atenție
din când în când
ca să ne țină
pe linia de plutire

Prinsă-n lentoarea
dimineților de iarnă,
soarele bate-n ferestre
pe care nu mai înflorește gheață.
Întinse prin casă, mii de capcane,
de inamici invizibili. Iar tu,
în colțul tău, cu ochii tăi sovietici,
cu mișcările tale
maladive.
Ademenește-mă
cu o țigară, hai să ne facem
scrum creierele. Pe balconul care dă
spre cartierul industrial,
cu blocuri comuniste recent cosmetizate,
cu mașini nemțești second hand. Nu suntem decât
niște șobolani, îmi spui,
niște șobolani cu puțin mai mult noroc,
cu puțin mai multă speranță.
Poeziile noastre triste
nu sunt decât
un paradox. O durere forțată, o durere part-time.
În realitate e totul mult mai simplu,
nimic tragic, nimic grotesc. Doar
tinerețe și naivitate,
seri cu lung-metraje europene
și certuri copilărești,
nesiguranța de toate zilele,
nesiguranța tuturor.

Stăm întinși, pe tavan aurora boreală

 iar tu

îmi spui

un adevăr care împacă.

Văd un zâmbet care se strânge ca o bucată de plastic

sub flacăra brichetei, ochi luminoși

surprinși de camere pe care dacă dai zoom

poți să vezi cea mai primitivă formă

de singurătate. Fericirea lor forțată.

Înțeleg tot acum,

mi-e greață

și mi-e milă.

merg prin case
bântuite
prin garsoniere hidoase
dar acolo sunt prietenii mei
cu mâțele lor negre cu clopoței la gât
scrumiere pline
și muzică hipster
acolo între pereții ăia văruiți la-ntâmplare
înconjurați de sălbăticiuni
acolo noi ne simțim cel mai liber
și stăm și ne povestim traumele
și stăm și disecăm probleme umanității
și ne inscriționăm cu briceagurile
numele pe mese de lemn
am fost aici
am fost tineri și am iubit și am urât
și am simțit insecte uriașe luptându-se în vintre și în creiere
dă-mi un jont o să-ți spun o poveste
halucinantă
și-o să îți povestesc
 coșmarele mele thriller dar și despre nopțile
de pe plajele părăsite
 și despre marile orașe pe care le-am cutreierat
cu frică și entuziasm
despre oamenii care ne-au împins unul în brațele celuilalt
și cărora ar trebui să le mulțumesc
dar în schimb
le scriu în minte cele mai odioase scenarii
întinde-mi o mână și-o să ți-o smulg din umăr
pentru că și cele mai frumoase bestii rămân în final
doar bestii
mângâie-mă o clipă
și o să te zgârii în somn
pentru că
am ars toate ambalajele
am spart toate geamurile din zonele de carantină în care m-au
pus pentru că au crezut că
nu sunt destul de puternică

amintește-ți

nu sunt decât
un animal drăguț
pe care dacă îl lași
prea mult pe întuneric
începe să mârâie
și muște

4

Intimitate

Nu-i loc să dai înapoi, aici,

dacă ai intrat,

trebuie să suporţi până la capăt delirul. Nu-i loc

decât

pentru adicții și

erotism avansat,

parov stelar

în background, tu dând scroll pe piele

 venetic, cu zâmbet mârșav,

nu e misticism

și nu-i doar chimic, cu toate astea

mă ții doar în jocuri mentale, înțepături

dulci ca niște frânghii

pe care mă împingi și mă tragi înapoi spre tine,

nu poate fi vorba de niciun coșmar

ci doar  de perioade scurte în care

punem distanță între noi

ca să ne-amuzăm

și să testăm

cusăturile,

să-nțelegem că e deja cimentat totul

și că doar dinăuntru

ne putem distruge.

Nu-i loc să dai înapoi, aici,

dacă ai intrat,

trebuie să suporți cu mine până la capăt

delirul, respiră ușor,

spune-mi o poveste și trece-mi degetele

ca niște ace

prin păr
cât timp
construiescîn jurul nostru
o capsulă de timp
care să reziste.

3

1.

Mult prea mult timp singură, mult prea mult.

S-au schimbat

anotimpurile-n fereastră ca-ntr-un tablou electric, le-am văzut

de pe canapeaua în care aproape am dispărut

pe jumătate.

Îmi urmez ritualurile cu sfințenie dar nu-s nicio sfântă,

fac treburile pe jumătate pentru că nu-mi plac finalitățile și nu-mi plac hidoșeniile reflectate-n cioburi de sticlă și nici

profețiile. Mult prea mult timp singură,

supraom sau bestie, zice aristotel, ce-oi fi ajuns nu știu, în căști mereu muzica mea

tragică, în aer dorința să sfâșii ceva. Te-aș strânge în brațe sau te-aș strânge de gât, uneori

amândouă în același timp, e o confuzie pe care mi-o permit

și tu oricum nu te superi. Hai, vino și salvează-mă, m-am uscat și-ncep să cad în tot

felul de capcane pe care mi le pun singură. Aș fi putut să fac atât de multe lucruri în lipsa ta,

în schimb am fotografiat luna și am așteptat să cadă Orionidele, mi-am plâns de milă

și-am făcut o baie fierbinte. M-am fotografiat și pe mine, așa, goală, vulnerabilă și penibilă, ca să țin minte. Mult prea mult timp singură, prea mult. Tot ce-am abandonat cândva m-a prins din urmă, a sărit pe mine și a început să mă muște de față. Hai, vino și salvează-mă acum, e vina ta,

te las să intri în spațiul meu intim, în cei 46 de cm pe care-i protejez cu unghii roșii și smokey eyes,

 repară-mă.

2

2.

Las țeasta la tine-n brațe ca pe-un trunchi de brad și-nchid

ochii,

pui un deget pe piele și-ncep să

defulez totul. E nebunia ta cea

care-mi dă siguranță, metal rock-ul în căști

când cutreier

orașul, tre să fie implozie

ca tot ce văd să aibă vreun sens,

tre să fie ispită și vicii, morți

inventate sau nu

ca să te țină uman,

tot ce trăiesc cu tine

e psihedelic

în cel mai banal mod,

totuși sunt seri

cu lung metraje europene,

cu certuri copilărești

care mă termină

mai mult decât orice scandal domestic

și veșnicele conversații

din miezul nopții când

sorbim cu paiul

unul din creierul celuilalt venetic,

e bine aici, stăm zile-ntregi

în pat și aerul se rarefiază

și-ncepem să ne ieșim din minți

adică din tipare și reguli

și nimic nu mă sperie

chiar dacă-mi tragi

cu dinții carnea

de pe oase

și luciditatea-mi alunecă

pe jos

ca o rochie subțire,

totuși las capul în brațele tale

ca pe un trunchi de brad

închid ochii și las țipari electrici

să-mi parcurgă

sângele.

1.

Cum a dispărut încet, încet, poezia,
delirul, foamea,
analgezia,
memoria mea
ca un USB virusat, memoria fără de care nu exist. Fără
de care nici tu nu exiști.
Un fel de pogo psihologic,
dragostea noastră, mârâitul de sub plastic
e semn că încă lupți. Vreau să mă provoci,
să faci să explodeze mine. Fiara asta care este viața
ne vrea între colții ei, nu-i nimic,
și noi o vrem. Nimic pervers, nimic toxic,
noi suntem furioși, furia
va învinge.
Urmele craniilor noastre
din pereți
e dovada că am fost aici. E greu aici,
sunt atâția inamici
invizibili și e așa
simplu
să renunți.
Dar noi nu, noi încă nu. Încă mai avem
ceva de spus,
mai avem câte ceva de ucis.

capul meu
greu
ca o ancoră
afară în lumina difuză
portocalie
ninge
incoerent

m-ascund
în barba ta
ca-ntr-un marsupiu
cu toate coșmarurile și insecuritățile
iubirea noastră
e dark web
trage-ți o mască pe față
ești liber să mă
fuți
cum vrei