Metamorfoză

surâdea , cineva se gândea la ea

avea imprimat pe retină doi fluturi

nou născuţi

în luna lui aprilie

ploua

şi ploaia nu înceta

la ferestre am cusut cerul

şi am brodat pe el

o paradă a aştrilor

care cad

unul câte unul

ploaia de stele

şi-n visele mele

te găsesc mai îndrăgostit ca niciodată

surâdea ,

el naviga prin părul ei ca într-un ocean pe timp de furtună

îi iubea ochii de arţar din care sorbea ,

picătură cu picătură

ea cânta ceva despre fluturi

el se scufunda în pieptul ei

să îi atingă sufletul

privegheam

pe chipul meu tremurau zâmbete neîncepute

ploaia îşi stăpânise plânsul

iar pe străzi , realitatea

îşi continua discursul

el adormise lângă mine , l-am învelit cu vise

cerul iubindu-ne

luminile le stinse

am adormit şi eu

şi m-am trezit fluture

Soldat

sunt ca o gară în care trenurile au încetat să mai oprească
.

m-am îndrăgostit de un soldat.
el are în loc de suflet un arc cu săgeţi
pe care le trimite în zare
către inamic
de data aceasta am fost doar cea care s-a rătăcit
în ochii săi întâmplători

m-am trezit într-o dimineaţă
înfăşurată în braţele lui
două frânghii care mă ţineau captivă în jocul acela al dragostei
în care am căzut atât de uşor pradă
eram doar o monedă uitată în căptuşeala buzunarului său stâng
eram doar un refugiu , o fereastră
către visele interzise în timpul luptelor uitate-n sud

mă priveam prin ochii lui
eram o păpuşă de aţă care se clătina la un singur cutremur al buzelor sale
eram ca o staţie în care
s-a oprit doar pentru a-şi lua rămas-bun
de aceea tac , mă prăbuşesc
uit să mă îndrăgostesc de-acum .

Prea târziu

De ce şopteşti tocmai acum ,

când din ceruri cad săgeţi de foc

şi toate se îndreaptă către mine

un suflet prăfuit , prăfuit

şi pătat de vreme ?

Nu pot să te ascult , urechile mi le căptuşesc cu simfonii ale trecutului

atunci când nu era nevoie de cuvinte

când fluturii trăiau mai mult de o zi

mai mult decât povestea noastră aruncată pe hârtie

nu , nu vreau să mai scriu despre tine

scriu doar din noi de acum

cu literă mică

de sub umbrela neagră , multe-aveau să vadă

ochii ruginii

ochii muţi , dar vii

mi-ai zidit pe chip pecetea sărutului cenuşiu

o rană care nu se vindecă niciodată

ai încetat să iubeşti în acelaşi ritm

ai rămas în urmă , ai căzut

şi te-ai lovit

te alung acum ,

caută-ţi alt adăpost

sufletul meu caută un altul cu care să-şi împărţească hrana

e primăvară

şi pe străzi

un hoinar îşi caută jumătatea

să mă ierţi , nu vreau s-aud

aştept o săgeată cu care sufletul să mi-l străpung

În cer

ochii tăi , două gloanţe de plumb
declanşează o explozie la mine în suflet
sentimente rătăcite caută drumul spre casă
le dirijez pe toate , într-o inimă străină
vino tu şi stai în mine

în gara în care ne întâlneam să ne coasem rănile
acolo m-am mutat eu acum
în cabina roşie numărul 57
tresar la fiecare apel care se dovedeşte a fi greşit
domnul de la celălalt capăt al firului îmi spune că o caută pe Amelie
îi spun că s-a stins fata aceea
s-a stins tot aşteptând

în suflet la mine ,
iarna şi-a prelungit şederea
a plătit chiria în avans , spune
atunci când eu vreau să o alung
şi nimeni nu e acolo să aprindă focul
şi nimeni nu e acolo pentru mine

îngheaţă şi visele , şi trupul cerşeşte
sărutări de catifea pe buzele şterse
urechile le-acopăr , căci moartea-mi şopteşte
un cântec de sirenă


mă învelesc în aripile pe care mi le-ai dăruit
să zbor nu mai pot
în drum spre tine m-am prăbuşit
undele radio s-au pierdut în nori
oare cerul de ce nu vrea să mi te dea înapoi ?

Culori

ne-am cunoscut în cafeneaua aceea demodată

unde luminile pâlpâiau în ritmuri de jazz

săgeţi străbăteau fumul de ţigară

eu îmi îndulceam cafeaua cu zâmbetul tău

în ochii lui , lumea

părea o cutiuţă muzicală
în care beethoven
compunea
simfonii infinite despre
cum- să- uiţi -ce- nu- dispare

în ochii mei , cocori
îşi părăseau cuiburile în goană
în urma lor , ecouri
răsunau pe coridoare
nu era nimeni la mine
uşile erau încuiate
prea speriată de propria umbră
am plecat pe urmele lor
nu i-am găsit
s-au şters gonind în zbor


în jurul nostru , pereţii
s-au strâns până când ne-au adus foarte aproape
nu eram decât noi doi
în acea cămăruţă micşorată
respiram acelaşi aer
expiram aceleaşi dorinţe
iar pe tavanul azuriu
se-aprindeau atâtea vise


palete stinse de culori
portretul nostru de îndrăgostiţi în luna lui aprilie
în ochii tăi o mulţime de întrebări
oare dragostea noastră ce tonalitate are ?

Cercuri

aş vrea să am mâinile atât de lungi încât să pot îmbrăţişa marea

îmi plimb tristeţea pe ţărmurile infinite
privesc cum marea înghite alţi pescari de care s-a îndrăgostit azi
ecouri crude răsar din adâncuri
eu îmi notez în jurnalul de bord cum alte suflete au fost răpite
de văduva care nu se satură niciodată

sparg clepsidra în care mi se scurge viaţa
sufletul meu evadează din închisoare toracică în care a stat o veşnicie
coastele curbate se deschid ca o poartă
nu mă trag înapoi
îmi arată drumul către libertate


instinctiv , mă îndrept către mare
care e la fel de înfometată ca întotdeauna
sufletul meu e la fel de îndrăgostit
nu mai am limite , nu mai am braţe
îmbrăţişez marea şi
fără milă
o înghit

sufletul meu devine ca un hotel
pentru alte suflete refugiate
camere pline până la refuz
şi în pereţi
mii de chipuri sfâşiate
ţipă că în miez de noapte
vor rupe lanţurile şi vor găsi drumul către eternitate

mă cutremur ,
sufletele se iau în braţe şi se sărută
surâd căci ştiu că-n astă lume
suntem doar jumătăţi
care tot uită
că iubirea ne uneşte , ne inundă

turiştii au plecat , şi la mine în suflet
e la fel de gol
şi la fereastra unde priveam marea
eu aştept încă
să mă îndrăgostesc

Din mine

Da , s-ar părea că umbra mea s-a îndrăgostit de becul acela verde care tot îi face cu ochiul
atunci când cineva sudează un alt scaun uzat din şcoala pentru copii cu nevoi speciale
care e chiar lângă apartamentul meu
în clipele când ceasul de perete uriaş ţipă că a mai trecut o secundă
din viaţă această amărâtă care îmi atârnă greu pe umeri
ecouri defilează pe pereţii camerelor sufletului meu
care se pregăteşte pentru un nou cutremur

pe canapeaua aceea roşie unde ne cuibăream şi ne înveleam cu vise
acolo e locul unde vreau să mor
pe buze port pecetea unui sărut care în toamnă
mi-a dărâmat sufletul din temelii

în loc de scrisori de adio redactez în gând scenariul sfârşitului meu
tu n-ai scris niciodată despre mine , eu ţi-am scris de-atâtea ori
şi-n mintea-mi măruntă eu port atâtea întrebări
le pun pe rafturi
voi găsi răspunsuri în viaţa de apoi

e abia 3 a. m . , încă 2 ore şi 37 de minute până soarele răsare
dar azi cerul mi se pare îngândurat , nu cred ca vrea să îmi zâmbească
pe chipul lui nori de plumb se -adună
oare au de gând să-mi trezească trupul
care zace în ţărână ?

Trenul

azi ploaia mi-a şoptit că primăvara e anotimpul când mă voi îndrăgosti
.
mi-am acoperit cu palmele urechile
şi mi-am continuat visul care se desfăşura pe un ecran imens
într-o sală de spectacol în care
inimi talentate se întreceau în interpretat
scenarii cât mai captivante
pentru a le păstra în piesa de teatru care se desfăşoară la infinit
în mintea mea
iar sufletul meu , un regizor venit de prin europa
dirijja toată acţiunea cu un trabuc în mâna stângă
şi o pălărie caraghioasă lăsată pe ochi
interjecţii de tot felul
şi în jurul lui
o mulţime de semne de întrebare
o melodie uitată în trecut pe fundal de film englezesc
umor negru şi ceaiul de la ora cinci
au luat locul telenovelelor de odinioară

cioc-cioc-cioc
fereastra sufletului meu se deschide
la fel şi ochii mei
iar printre multe umbre
reuşesc să disting un zâmbet străin
care ia forme tot mai ciudate
cuvinte în formă de cercuri
triunghiuri şi pătrate
sunt un pasager clandestin în trenul în care visele devin
pentru o clipă
realitate

Paradox

vaporul care mă duce spre destinaţii fără nume
are inscripţionat pe coaste frânturi de versuri din poemele lui bacovia
ciudat decor- cocori vopsiţi în negru
sărută marea cu ciocurile pline de sânge
şi ea le răspunde cu un surâs stricat
-goluri imense din care ies rechinii

***

mă înfăşor în propriile braţe- să simt căldura
dar mâinile mele glaciare au amorţit
la fel ca şi sufletul meu
- pe care îl simt tot mai greu
probabil s-a adunat deja mult praf în ultimele secole
cât a călătorit
din trup în trup

**

busola care mă ghida în vremuri de demult
am aruncat-o în ochii tăi
care mi-au scufundat orice vis
nu mai am nevoie de ea acum
- nu mai am motive să rătăcesc
căci drumul meu s-a oprit la tine
plasa pentru visele mele eşti tu


*

vaporul care mă duce spre tărâmuri bine ştiute
are inscripţionat pe chip zâmbetele noastre
decor de poveste- columb ne scrie pe cer
frânturi de versuri din poemele lui eminescu
sufletul meu îşi dă jos haina singurătăţii
şi se îmbracă în căldura săruturilor tale

Vagoanele roşii

în vagoanele acelea roşii cu scaune din piele zgâriată

m-am dezbrăcat de inocenţă

era pentru prima dată când mă simţeam la fel de goală ca şi pe dinăuntru

m-ai privit minute în şir

iar eu am rămas nemişcată - mi-era teamă să nu cad

şi din greşeală

să mă prefac în cioburi

mi-am zidit în dreptul inimii o fereastră

şi am lăsat-o deschisă

mi-am spus că sufletul meu nu mai vrea să trăiască într-o astfel de casă goală

părăsită

şi am avut dreptate .

-ciudat , mă iubeai mai mult acum

aşa

pustie

îmi şopteai că e de ajuns să locuieşti tu în mine

dar ai greşit

vagoanele roşii au prins viaţă din nou

şi-au început din nou călătoria

ne-am căptuşit ochii cu vise

şi aşa orbi ,

am uitat de dulcea lumină

nu mai aveam o casă acum

- dar în loc de suflet , mi te-am pus pe tine

iarna mi s-a aşternut pe umeri

şi a început să îmi apese grav pe piept

tu ai rămas fără suflare

trupul meu a îngheţat pe loc

nu m-au primit în rai -

mi-au spus să îmi caut sufletul şi abia atunci să mă întorc

Expediţie

în această dimineaţă m-am trezit goală
. aveam pieptul larg deschis şi din simplă curiozitate
m-am aplecat puţin şi am privit
din ce sunt formată
dincolo de coastele curbate , în buzunarul stâng al cămăşii de forţă
am găsit un loc ciudat
părăsit
cu pereţi stacojii , scrijeliţi cu nume atât de necunoscute pentru mine
urme de unghii posedate de un tremur nervos
spirale
răni adânci
şi...
creaturi frânte se izbeau de pereţi şi făceau cale întoarsă
erau captive într-o inimă cu braţe prea mici
să le îmbrăţişeze pe toate
şi-apoi
acele chipuri atât de şterse nu erau chiar atât de urâte

erua doar extenuate

de la prea mult iubit

am abandonat această expediţie lăuntrică
de teamă că voi şti prea multe
şi nu voi mai scrie despre iubire
dar nu înainte să îmi curăţ sufletul de pagini rupte
de ecouri dulci şi chipuri frânte
mi-am redecorat interiorul cu tapet din acela foarte scump
am aşezat multe cărţi pe rafturi
din acelea despre cum-să-nu-te-rătăceşti-în-ochii-lui
şi am lăsat aprinsă lumina
.
Vei şti să mă găseşti acum ?