Portrete în cerneală

undeva într-un univers neconvenţional

ei se iubeau

topindu-se unul în trupul celuilalt

tu îmi înconjori gleznele cu brăţări de linişte

şi mă dezbraci de eşarfele singurătăţii

când, umil

cobori în mine şi te-nchini

ca un muritor la picioarele marmorice ale unei zeiţe oarecare

mă cutremur

-portretele-n cerneală le arunc în gura ploii

şi dispar crezând că norii,

ne umbresc iubirea,

şi ne spânzură fiorii

de stejarii paralizaţi în marşurile funebre

ale viselor mele

iar eu sunt doar o umbră a dorinţelor tale

sfărâmată violent de un cutremur al raţiunii

în nopţile când gândurile tale ascunse

îţi coboară pe buze

ca nişte flori paralizate pe marginea unei prăpăstii

şi nu e nimeni vinovat

poate degetele ce-au pictat,

au încărunţit şi au căzut ca primele frunze dintr-un august stacojiu

în care mi-am pierdut identitatea

-când încercam să te zidesc în poemele solitudinii mele.