vineri, 8 iulie 2011

Poem

iar eu ascult din nou conversaţii lungi
confesiuni ale soldaţilor orbiţi în nopţi polare
pe o casetă a anilor 70 imprim zâmbetul tău
şi vocea în tonalităţi prea joase
niciodată rezonând cu melodia sufletului meu dezacordat
de atingeri care sapă adânc în clape ca într-un drum deja cariat
minat cu flori paralizate în amurg

din torace îmi creşte sârmă ghimpată
îmi înconjoară trupul într-o îmbrătişare caldă
de fier încins
sunt femeia tatuată din visul tău mut
eşti violonistul orb de pe străzile veronei care vedea prin mine
ca printr-o meduză adormită pe obrazul unui ocean mult prea blând

poate ploaia e motivul pentru care
am învăţat să respir prin porii pielii tale
în nopţile când deveneam moleculele aceluiaşi trup ars de dorinţe
de nevoi
palete stinse de culori,
tabloul nostru de îndrăgostiţi în luna lui iulie
iar pe cer, cocorii
vânează visele căzute de pe aripile îngerilor.

2 comentarii:

Biancalena spunea...

Rândurile tale slăvesc doar visarea, anihilând instant celalalte simţiri.

Cu adevărat pătrunzător.

29 decembrie spunea...

un poem plin de inspiratie, fata de altii care n-au nimic, ca mine:))

o nouă formă

 nu mai recunosc nimic din ce mi se întâmplă mi-e dor de varianta mea neșlefuită  de pe la 20 mi-au dispărut din super-puteri și nu știu pe ...