Mă trezesc în căsuța de piatră
scufundată în ceața absurda, insulară,
cu un zâmbet care nu mai e al meu,
părul onix
acoperind
creierul ca o termitieră care se zbate să
găsească
geometria serenității,
un plan de evadare plauzibil,
sau măcar
punctul acela care să schimbe cu ceva
mecanica lucrurilor,

dar
ma trezesc si totul e anost si aerul e greu,
bile mici de plumb imi perforeaza plamanii, inspir, expir,
dau perdelele la o parte si sper la o raza de soare sa sparga monotonia,
un deget urias sa apese
de undeva
dintr-un univers paralel
butonul Exit Game,
sa nu mai simt ca altcineva imi
regizeaza alegerile,

ma trezesc
si nu vreau sa ma trezesc uneori,
mi s-au scurs ultimele procente de energie
printre degete,
am visat un poem perfect pentru noi,
as vrea sa locuim acolo,