stop

coborâm pe Calea Unirii,
vântul ne plezneşte peste faţă ca o dădacă perfidă;
stăm cu privirea în asfalt, cu toate nenorocirile atârnându-ne
de gât, ca MJ luptându-se cu podeaua;

cercetăm perimetrul, căutăm o apropiere confortabilă,
o lumină suportabilă în care să ne scoatem
pansamentele astea nenorocite, să privim, să atingem,
să învăţăm să ne iubim
urâţenia; dar vine noaptea iar noi nu suntem decât nişte proiecţii
caraghioase pe zidurile clădirilor,  prinşi în nebunia asta
ca într-un laţ
de hingher;