e ca şi cum ţi-ai aşeza visele într-un leagăn
şi ai aştepta să crească
fără hrană , fără cuvinte
fără aşteptări prea mari
fără gânduri prea grăbite
în apartamentul 21
o femeie îşi îneacă dorul în aşternuturi
o ultimă scrisoare rupe
nici acum nu ştie încă
ce dorinţe să ascundă
ce cuvinte să scufunde
tot ce i-a rămas , e trupul
pe care îl simte mai greu ca niciodată
sufletul şi l-a pierdut demult
străinului dându-i crezare
iar de-acum , la primăvară
se va strecura în mare
sub lumina lunii
sub priviri diurne
chipul lui se va ivi din umbre
şi va lua cu el
tot ce a lăsat în urmă
şi mi-e atât de dor de tine azi
dar mai degrabă mâine
3 comentarii:
cred ca mi-am gasit poezia preferata... am sa o pastrez in minte, suflet..imi place mult si ma face sa ma simt..eu.
ai avut o ideeee minunata..! multumesc;x
până și eu am un apartament 21, până și mie mi-e dor și-mi va fi tot mai dor, în curând!
eu,
mie,
dor și un apartament 21 în care mă credeam de
gheață.
@ 29 decembrie : mă simt minunat că reuşesc să îi ofer sufletului tău hrană , chiar şi în cantităţi atât de mici .
@iulia : dorul probabil are capacitatea asta de a îngheţa sufletele şi în acelaşi timp de a le face atât de sensibile chiar şi la cea mai mică sursă de căldură . Şi da , apartamentul 21 a fost măcar odată numit "acasă" de toate fetele de pe acest pământ .
Trimiteți un comentariu